sunt momente in care universul se opreste o clipa din toarcerea lui continua, ramane fara suflare parca in fata frumosului...arta este mimesis, isi are inspiratia, modelul in natura, in ceea ce e al universului...si totusi acesta ramane mut in fata artei...



pentru o clipa am simtit o tristete imensa, amintindu-mi de oamenii deosebiti care au trecut in lumea de dincolo in ultimul timp. sunt multe nume, din multe domenii, de la muzica, pana la teatru, dar in mod deosebit gandul mi s-a oprit la Pavarotti.... Am ascultat cateva arii si cateva canzonete, intre care si Caruso.

Pentru mine in acel moment universul s-a oprit. Am simtit o conexiune sublima cu milioane de oameni care iubesc melodia, carora aceasta le trezeste cele mai diverse amintiri si sentimente ori ale caror trairi s-au impletit aici.... este o nostalgie aproape inexplicabila, caci arta nu piere niciodata, dar cred ca fiecare mare artist, prin disparitia sa din aceasta lume, ne aduce aminte de faptul ca suntem doar niste calatori... unii dintre noi lasa in ratacirea lor aici o consolare uriasa pentru omenire: bucati din arta lumii. Asa supravietuim...in viata aceasta, ori in alta potentiala, in univers...

Nu ma judecati prea aspru, pentru ca spun banalitati... stiu, chiar participand la orele de literatura din liceu am avut cu totii ocazia sa luam contact cu ideologii, cu gandirea poetilor, a filosofilor, a estetilor despre teme precum arta in raport cu natura, viata, eternitatea, moartea... nu vreau nici sa concurez cu Eminescu (ar fi neloial), nici sa fac un colaj de viziuni...
Pur si simplu sentimentul de care v-am vorbit m-a lovit puternic, din interior, cu pumni incandescenti, incat nu am mai putut rezista sa il tin prizonier...